Lecția Kilometrului 280: Când Mintea Îți Spune Să Renunți
Eram undeva la kilometrul 280 din Tor des Géants, în plină noapte, pe o potecă îngustă prin Alpii Italieni. Picioarele mă dureau de parcă cineva le lovea cu un ciocan la fiecare pas. Ochii îmi cădeau de oboseală. Aveam de urcat încă 2.000 de metri până la următorul punct de control.
Și mintea mea îmi tot spunea același lucru: "Oprește-te. Ajunge. Ai demonstrat deja suficient."
Dar am continuat. Nu pentru că eram mai puternic decât alți alergători. Ci pentru că am învățat ceva esențial despre alergarea pe munte – și despre viață în general.
Muntele Nu Te Întreabă Dacă Ești Pregătit
Prima dată când am alergat serios în munți, credeam că e vorba despre pregătire fizică. Câți kilometri alergi pe săptămână. Câte urcări faci. Cât de bine îți știi traseul.
Și da, toate astea contează. Dar după zeci de curse și mii de ore petrecute pe poteci, am înțeles că muntele nu te întreabă dacă ești pregătit. El te întreabă cât de dispus ești să continui când pregătirea ta nu mai ajunge.
Am văzut alergători extraordinar de bine pregătiți renunțând la kilometrul 150. Am văzut alții, poate mai puțin pregătiți fizic, ajungând la finish pentru că refuzau să accepte ideea de abandon.
Diferența? Claritatea.
Când pleci la start, trebuie să știi EXACT de ce alergi. Nu "vreau să termin cursa" – asta e prea vag. Ci un motiv profund, personal, pe care îl simți în piept când totul devine greu.
Pentru mine, la prima mea cursă Tor des Géants, motivul era să demonstrez că pot. La a patra, când am terminat pe locul 6, motivul era altul: să îmi respect procesul și planul pe care îl construisem luni de zile.
Claritatea asta devine ancora ta când mintea începe să îți ofere toate motivele să te oprești.
Kilometrii Grei Sunt Cadouri Deghizate
Există un moment în orice cursă lungă – de obicei după kilometrul 200 – când corpul tău devine o listă lungă de dureri. Genunchii. Gleznele. Spatele. Vezica de la picior care s-a transformat în tortură vie.
În acele momente, ai două opțiuni:
Să te concentrezi pe durere și pe cât de mult mai ai de alergat
Să îți amintești de ce ai ales să faci asta
Eu aleg varianta 2. Pentru că kilometrii grei sunt cei care te definesc cu adevărat.
Oricine poate alerga când e fresh, când peisajul e spectaculos, când soarele răsare peste creste. Adevăratul test vine când e noapte, plouă, ești la limita epuizării și mai ai 70 de kilometri.
Acolo afli cine ești cu adevărat.
Acolo construiești acea reziliență care apoi te ajută și în viață – când proiectul la job devine copleșitor, când relațiile sunt tensionate, când lucrurile nu merg așa cum ai planificat.
Nu Alergi Singur Niciodată
Un mit despre ultramaratonul montan este că e un sport singuratic. Tu împotriva muntelui. Tu împotriva limitelor tale.
Bullshit.
După 10 ani de alergat în munți, pot să îți spun că niciodată nu am alergat singur cu adevărat.
La fiecare cursă, în spatele meu erau:
Familia care m-a susținut când mă trezeam la 5 dimineața pentru antrenamente
Antrenorii care m-au învățat să îmi respect corpul și procesul
Prietenii care au alergat cu mine zeci de kilometri în pregătire
Echipa de crew care m-a așteptat la punctele de control cu ceai cald și încurajări
Și mai mult – pe traseu, cei mai frumoși kilometri i-am alergat alături de alți competitori. Ne împărtășeam povești. Ne încurajam reciproc. Ne avertizam despre porțiuni periculoase.
Muntele te învață că forța nu vine din izolare, ci din conexiune.
Și asta e valabil și în corporații. Și în familie. Și în orice provocare mare din viață.
Disciplina Bate Motivația. Întotdeauna.
Oamenii mă întreabă adesea: "Cum rămâi motivat să alergi atât de mult?"
Răspunsul meu îi surprinde: Nu rămân motivat. Rămân disciplinat.
Motivația e o emoție. Vine și pleacă. În unele dimineți te trezești entuziasmat să alergi. În altele, vrei doar să stai în pat.
Disciplina e diferită. Disciplina înseamnă că mergi la antrenament și când nu ai chef. Că îți respecți planul de nutriție și când ar fi mai ușor să nu o faci. Că pui un pas în fața celuilalt chiar și când mintea îți spune să te oprești.
Am antrenamente când nu vreau să antrenez. Am curse când nu vreau să alerg. Dar le fac oricum.
Pentru că am învățat că rezultatele nu vin din zilele în care totul merge ușor. Rezultatele vin din zilele în care continuii în ciuda dificultății.
Și asta e aplicabil oriunde: la job, în relații, în creșterea personală.
Fiecare Urcuș Are o Coborâre
Ultima lecție pe care muntele mi-a învățat-o e despre perspectivă.
Când urci un deal de 1.000 de metri diferență de nivel, la jumătate te gândești "Nu o să ajung niciodată sus". Picioarele te dor. Plămânii ard. Mintea îți spune să renunți.
Dar dacă continui să pui un pas în fața celuilalt, inevitabil ajungi în vârf.
Și apoi vine coborârea. Și știi ce? Coborârea e adesea mai grea decât urcușul. Dar dacă ai rezilstat pe urcuș, ai învățat deja să reziști.
Viața e la fel. Provocările vin în valuri. Uneori urci. Alteori cobori. Dar dacă înveți să continui – cu claritate, cu disciplină, cu suportul oamenilor care contează – nu există munte prea înalt.
Întrebarea pe Care Ți-o Las
Nu trebuie să alergi ultramaratoane ca să aplici aceste principii. Poți să le aplici în următorul tău proiect dificil. În următoarea ta relație complicată. În următoarea ta provocare personală.
Întrebarea e: când va veni kilometrul 280 al tău – acel moment în care mintea îți spune să renunți – vei avea claritatea, disciplina și suportul necesar să continui?
Pentru că viața, la fel ca muntele, nu te întreabă dacă ești pregătit. Te întreabă cât de dispus ești să mergi mai departe.
Ne vedem pe traseu,
Cornel
P.S. Dacă vrei să aflii cum să îți aplici mentalitatea de ultramaraton în viața profesională sau personală, scrie-mi la corneliu.buliga01@gmail.com. Țin sesiuni și pentru echipe corporate.
